Oare cum au putut oștenii lui Xerxes să lovească marea cu verigile doar pentru simplu fapt că le-a dus corăbiile să sărute coralii? Grecii au considerat asta culmea barbariei. Marea nu se bate, marea se privește până când ochii îmbibați cu sare văd caravelele lui Vasco da Gama, iar urechile aud strigând marinarii amiralului Nelson.

Mi-am dorit în adolescență să fiu arheolog scafandru și să caut epave și orașe scufundate. M-am pregătit temeinic făcându-mi un echipament improvizat, descompletând o ambulanță. Scufundările le-am făcut în Crișul Negru căutând pentru început cerceii fetelor din sat. Și anii au trecut iar plămânii îmi sunt tot mai des atacați de pneumonii perfide. Iar Crișul Negru e plin de PET-uri de la fabrica de sucuri mortale ce și-a găsit adăpost în spatele casei mele.

Așa am rămas să caut comori pe pământ, în sufletele oamenilor ce-mi dau bună ziua, dar și a celor ce nu-mi dau,  pentru că nu este suflet să n-ascundă o comoară. Doar trebuie căutată cu răbdare. Împreună cu alți marinari din copilărie navigăm din oraș în oraș și căutăm epave ce reparate de mâna Marelui Meșter plutesc iarăși încrezătoare pe mările lumii având de data asta o destinație clară,  portul numit Paradis. Că ne mai pierdem câteodată busola, compasul, sextantul e probabil,  dar să nu uităm că din greșeală Columb a găsit America. Că uneori ne simțim ca în triunghiul Bermudelor în ceață lăptoasă, se mai întâmplă. Dar asta e călătoria prieteni! Din port lucrurile se văd cu totul diferit. Va veni și vremea când vom sta pe chei cu o pălărie Panama pe cap pescuind plevușcă și bârfind.

Până atunci, toate pânzele sus și vânt la pupa, prieteni! Comorile încă sunt multe și nu-i vreme de băut cafele turcești pe lângă cherhanale.

Dacă sunt veliere în derivă ce mai pot trimite câte un S.O.S pentru a fi ajutate, cele mai multe zac în nămol tăcute și trebuie căutate temeinic. Închei cu o frântură dintr-un cântec al copilăriei :

”Că din câte drumuri sunt pe ocean și pe pământ

Ori în galerii de diamant

Țărmul n-ar niciun haz

Sedentar nu ești viteaz

Numai drumul e interesant…”

V l a d i m i r _ P u s t a n> www.ciresarii.ro

Am mai constatat în ultima vreme prieteni, că obrăznicia se consideră normalitate. Răspunsuri obraznice, aroganţă, comentarii nepotrivite şi dureroase. Nu numai pe Net, ci şi în realitate. Ştiţi de când e această obrăznicie, fără perimetre demarcate? De când generaţia Facebook face comment-uri anonime pe bloguri. Sub un ID fals se apucă să arunce molotoave. Sudalme. Şi pocăiţii o fac. Cred că ascunşi sub nume fals, nu sunt tot ei. Să vă ferească Domnul să cădeţi în extrema asta!

(va urma)

O moștenire repede câștigată de la început, la urmă va fi fără binecuvântare. (Proverbe 20:21)

     „Moștenire” e un cuvânt plăcut, dacă te gândești la un lucru pe care îl obții datorită cuiva care ți-l oferă, fără ca tu să faci nimic pentru el. În același timp, poate fi un cuvânt neplăcut, pentru că aduce cu el… așteptarea. Și, după cum mulți dintre noi o știm foarte bine, așteptarea nu e ușoară, mai ales în vremurile astea, când totul se desfășoară cu repeziciune, nu mai avem timp nici măcar pentru sarcinile zilnice, când timpul parcă e din ce în ce mai puțin și viața din ce în ce mai scurtă și mai neplăcută…

    Totuși, așteptarea nu e întotdeauna un lucru rău și nu trebuie percepută ca pe o corvoadă. Cel puțin asta îmi tot spune Dumnezeu, de ceva timp… De mult timp, de fapt, dacă mă gândesc că și mulți prieteni mi-au zis, de nenumărate ori: „Ce-i al tău e pus deoparte!” sau „Lucrurile bune vin la cei care știu să aștepte!”. Off… ușor de zis, greu de îndurat!

    Trebuie să avem speranță și multă răbdare! Romani 8:25 spune: „dacă nădăjduim ceea ce nu vedem, așteptăm prin răbdare”. Off, din nou… Răbdarea asta… Unde te duci, unde cauți, unde te învârți dai de nevoia ei. Dacă nu o ai, trebuie s-o capeți! E un must-have al vieții, după cum ar spune americanu’…

    Te vezi, uneori, în situații-limită și te gândești ca unul din drepții Vechiului Testament: „Ce putere mai am ca să aștept și ce viitor mai am ca să prelungesc viața mea?” (Iov 6:11) Realizezi că moștenirea ta nu mai vine și ești atât de nerăbdător, mai ales când știi că nimeni în afară de Dumnezeu nu îți poate oferi ceea ce îți dorești (Iov 6:8). Iar dacă totul în jurul tău spune că aștepți degeaba, e și mai și…

    Indiferent de lucrul după care tânjești în inima ta, acela se va îndeplini prin credința în Domnul. Nu întotdeauna când vrei sau când crezi tu că trebuie, ci la un timp hotărât. „Va veni sigur, fără greș”, spune Dumnezeu (Avacum 2:3), care te îndeamnă să-l aștepți și să ai încredere în El (Evrei 11:8).

    Însă, trebuie să fii pregătit pentru a obține moștenirea. Accesul în Țara Promisă (făgăduința din viața fiecărui om, dorința ascunsă a oricărei inimi, visul tainic pe care vrei să-l vezi realitate) se face în urma unui drum, destul de lung și de anevoios. Scuze, dar teleportarea e doar în Star Trek, nu și în Biblie!

    Pentru a ajunge în pământul făgăduit, trebuie să treci Iordanul învolburat (Deuteronomul 11:31). Fiecare creștin are un Iordan în viața lui. Unul cu valuri mari și repezi, al căror vuiet strigă: „Nu te apropia, e prea periculos! Nu poți trece, nu vei reuși! Pământul acela nu e pentru tine, te vei îneca dacă faci un pas!” Îți sunt cunoscute gândurile astea? Eu mă lupt cu ele zilnic. Adversitatea este cea care ne face să batem în retragere și să ne gândim: „Oare lui Dumnezeu îi pasă de fericirea mea? Oare Îl interesează dorințele și așteptările mele sau nu-I arde decât de ‘marele Lui plan’ și atât? Mai bine renunț și asta e!” Dar Domnul… Repet, dar Domnul… spune: „Nu te teme, că Eu sunt cu tine, nu privi cu îngrijorare, că Eu sunt Dumnezeul tău. Eu îți dau tărie și te ocrotesc și dreapta Mea cea tare te va sprijini” (Isaia 41:10).

    Dumnezeu Însuși are grijă să nu cazi și să nu fii luat de valuri, ci să pășești prin ele, astfel încât să intri în Țara Promisă, să te bucuri de moștenirea Lui, să îți vezi visul împlinit, să îți uiți necazurile și să-ți aduci aminte de ele „numai ca de niște ape, care au fost și au trecut” (Iov 11:16).

    Pregătirea e grea. Aduce cu ea o atenție sporită asupra gândurilor, a gesturilor, a acțiunilor, a vorbelor tale. Toate trebuie să fie în acord cu voia lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, trebuie să mergi pe calea dreptății și să nu te abați de la ea (Sirah 2:7). Altfel, așteptarea ta va fi zadarnică (Efeseni 5:5), iar dacă îți vei pune toate eforturile în slujba egoismului, vei grăbi totul și vei da la o parte tot ceea ce Dumnezeu a hotărât pentru binele tău, atunci vei înțelege cu adevărat sensul expresiei: „ce va semăna omul, aceea va și secera” (Galateni 6:7).

    Nu te grăbi cu lucrurile conexe, ci privește mai întâi în interiorul tău. Nu aștepta o moștenire, fără să vezi dacă ți-o poți însuși. Ai grijă mai întâi de cine ești, nu de ce vrei să fii, de ce poți avea, de ce ai vrea să cunoști… Indiferent cât te vei agita, cât vei munci, cât vei sacrifica pentru a-ți vedea visele împlinite, ele se vor nărui dacă în inima ta nu se află Iisus Hristos (Agheu 1:9). El este Calea, Adevărul și Viața, deci în El trebuie să privești, să aștepți și să crezi, și astfel vei avea tot ce îți dorești (Matei 6:33).

    Ține minte: nimic nu este prea mult pentru Dumnezeu (Numerii 11:23) și, indiferent de câte obstacole, griji, îndoieli, neputințe, adversități și descurajări ai în calea ta, El a promis că pe cel care crede în El îl va izbăvi de toate și îl va binecuvânta cu o măsură care va da pe dinafară. Nu mă crezi? Întreabă-i pe Avraam (Geneza 24:1) și pe Iov (Iov 42:10-17). Ei știu cel mai bine cum e cu binecuvântarea de la urmă…

–

Scris de † Vestitorul

Pe Facebook media de prieteni este de peste 150, unii au 10-15, alţii 3000-4000. O elevă de-a mea are 1700. Cel mai bătrân utilizator, Yve Bean, din Bradford, UK, 102 ani la logare în 2008, a strâns 4962 de prieteni până în 2010. Apoi a plecat acolo unde Facebook nu va mai putea influenţa pe nimeni. Câţi credeţi că au vizitat-o la înmormântare? Nimeni…

Cum e să ai 500 de prieteni. Dar 1700? Dvs câţi aveţi? 50, 150? Sigur vă sunt prieteni? Că eu abia am vreo cinci. Se spune că odată, Socrate a fost vizitat de un ucenic. „Aşa casă mică aveţi maestre?”, a înrebat mirat acesta, ştiind reputaţia înţeleptului. „Măcar s-o umplu cu prieteni!”, a fost replica.

E o minciună să crezi că ai 1700 de prieteni. Sau chiar 100. Fără să-i fi văzut vreodată. O fată creştină a avut accident. „Am avut 600 de prieteni, i-a zis păstorului, şi nici unul nu a venit la spital să mă vadă!”.

Prietenia nu-i când stai să spui poveşti, ci când cari poveri. Prietenia e când şti să plângi lângă coleg, când rupi sanswich-ul cu el (mie la liceu un coleg, Guşter îl chema, îmi dădea zilnic un sandwich). Prietenia e să-ţi dea haina cea bună, pantofii, cheia de la casă (aşa a dorit un coleg de facultate de-al meu care stă în Bucureşti).

Am văzut, de 1 Martie 2012, nişte fete prin oraş, cu garoafe. „Aţi primit flori de la băieţi?”. „Aş, de unde domn’ profesor, ni le-am făcut cadou între noi”. Şi fiecare avea un… prieten!

Când eram în clasa XII-a aveam o prietenă de-a X-a. Eu jucam fotbal la juniori republicani în Divizia A. Plecam de la 5,30 de acasă şi veneam seara la 19. De la 13 la 15, zi de zi, o luam de la liceu, şi-o duceam la pregătire la mate. Părinţii mei erau săraci, şi îmi dădeau câte 5 sau 10 lei pe zi, bani cu care nu puteam să-mi iau mai mult de 2 pateuri şi-un iaurt, sau maxim o ciorbă la cantină. Ştiţi ce făceam? Răbdam de foame şi-o duceam pe fată la Cofetărie. Sau, îi cumpăram câte un trandafir. Ori o păpuşă! Ciocolăţi nu erau atunci!

Când am spus întâmplarea asta unor tineri, şi le-am zis că ei azi sunt zgârciţi, un flăcău de vreo 19 ani a râs: „Păi, ce să le mai dăm domn’ profesor prăjituri, nu vedeţi că sunt grase! Ţinem la silueta lor”. „Mă gândeam că vreţi să nu facă diabet”, i-am replicat.

Facebook-ul oferă prietenii zgârcite. Trandafiri frumoşi, dar virtuali. Nu costă nimic. Dar nici nu miros! SMS furate, fără pic de sentiment. Declaraţi downlaudate. Fără inimă în ele. Unele şi fără cap.

Voi, ştiţi ce e prietenia? Nu numai cu fetele, ci şi cu camarazii voştrii. Pe Facebook nu-i găsiţi. Pe cei lângă care să plângi, pe care să te sprijini…

Prietenii de acolo te pot nenoroci. Solomon spune în Proverbe 18:24 „Cine îşi face mulţi prieteni, îi face spre nenorocirea lui, dar este un prieten care ţine mai mult la tine decât un frate”. Hristos să vă fie prieten. Amin?

De aceea, la biserică e bine ca după program să nu fiţi în secunda doi în stradă, la maşini. Mai staţi afară în curte, mai beţi un ceai, o cafea, în holul bisericii. La Cireşarii, după fiecare eveniment se dă ceai şi biscuiţi. Nu pleacă nimeni… Faceţi-vă prietenii la biserică. Vă spun că va fi frumos. Şi fără regrete. Aici se leagă rănile. Şi se închid. Aici să faceţi nunţile!
(va urma)

Exista un cantec a carui versuri spun asa: ,,Toti aleg sa venereze ceva. Caci noi asa am fost creati. Cand toti se-ntreaba ce sa adore, eu Te-aleg.” Creati pentru inchinare?! Woow! Pot sa o mai scriu odata; fara sa cer scuze celor care cred ca au sosit pe Terra cu ,,barza” intamplarii sau cu o explozie, si ca sunt aici pentru a se simti ei bine, a aduna bogatie, relatii, roluri sociale sau faima.

Dex-ul defineste termenul ,,inchinare” ca: semn de respect pentru cineva….dedicare. Intrebarea e cui alegem constient sau implicit sa ne dedicam? Printr-un calcul simplu, daca internetul sau orice alta forma de entertainment imi ocupa o cantitate insemnata de timp; inseamna ca daca scad din numarul orelor consacrate lor celelalte ore ale zilei , cele putine care dau la rezultat sunt cele care imi raman pentru ,,lucrurile serioase.”  Ma gandesc cum ar trebui sa sune rugaciunea noastra de dimineata daca ar fi in ton cu inchinarea noastra de peste zi:

,, Tatal nostru, care esti in ceruri…iarta-ma ca in urmatoarele 3 ore ma voi dedica facebook-ului, apoi 2 o sa le pierd printre mail-uri, inca 2 sau 3 o sa ma scufund in Google, cateva ore le inchin jobului sau studiului, cel putin o ora trebuie sa am grija de mine si sa ma rasfat, uf si am obligatia de a petrece ceva timp cu anumiti oameni, si vreau macar cateva minute pentru prietenii mei…Painea mea cea de toate zilele, dami-o mie astazi, eu in schimb o sa ma inchin Tie cateva minute dimineata si seara; ma intelegi nu-i asa, daca citesc din Cuvantul Tau zece minute, meditez cinci si fac o rugaciune cat timp imi fierbe apa pentru cafea? Doar stii ca sunt asa de ocupat, iar conteaza calitatea nu cantitatea. Amin.”

Probabil ca pe Dumnezeu L-ar amuza copios modelul acesta de rugaciune dar macar ar fi autentic si sincer, in multe cazuri. El ne vrea inchinatori ai Lui, dar nu cu jumatati din noi. Inima pe mess sau intre filele cartii preferate si mintea plina de versete biblice nu-I place. Nici genunchii plecati si palmele impreunate iar ochii inchisi sa deruleze imagini din ultimul film vizionat ori faze de la meciuri, pana ametesti de atata ,,inchinare”.

Fa o lista cu lucrurile in care investesti cel mai mult timp si dupa o luna vei avea doua coloane cu lucrurile caruia te-ai dedicat, si e un fapt si cu cele ce le-ai neglijat dar ultimele erau chiar lucrurile pretioase in care statutul tau de crestin practicant te obliga sa investesti dedicare. Apoi esti liber sa faci rocada intre cele doua coloane la nivel practic si astfel sa schimbi modul tau de inchinare.

Intr-un loc public, daca vei observa cu atentie oamenii uitandu-te la ei, nu prin ei cum se mai intampla; nu va fi nevoie de o bula ca in desene sa poti identifica din ce grup de inchinatori fac parte, caci expresiile, atitudinile si gesturile sunt indicatoare spre dumnezeul caruia s-au dedicat.

Opreste-te in dreptul unui grupulet de tineri care au castile pe urechi si mainile pe telefon sau Ipad, rupti de realitatea palpabila dar inchinatori zelosi ai tehnologiei. Te fac sa te intrebi ce simptome de sevraj dezvolta atunci cand sunt obligati sa stea departe de lumea virtuala. Lucrurile care ne fura cel mai mult ajung si stapanii nostri. In termen monden se cheama adictii insa oamenii prefera sa evite cuvantul dependenta sau adictie, avand iluzia controlului asupra idolasului. ,,Pot sa ma las oricand”, e deja cliseu. Macar cauta o scuza care nu palmuieste ratiunea. Ai verificat deja ca nu esti capabil sa o faci, de unul singur, altfel nu ai recadea mereu. Completeaza pentru tine propozitia: Inchinator la….la… si la….?

Articol sris de Ella Roman pentru CrestinTotal.ro

1. Nu vă căsătoriţi niciodată decât în Domnul. Cereţi consimţământul Lui. Fără Hristos, nu există căsătorii fericite! Banii, frumuseţea, averile, cetăşenia străină nu-s cele mai mari binecuvîntări. Ci poveri!

PS:  “Marţi e Ziua Familiei. Nu vreţi să le vorbiţi ceva liceenilor în amfiteatru?”, m-a rugat o domnişoară, profesor documentarist în liceul meu. “Dumneavoastră le spuneţi lucruri minunate”.
Am strâns zeci de tineri şi le-am vorbit. La urmă i-am întrebat: “E uşor să te căsătoreşti?”. “Nu, e tare greu”, a recunoscut vreo duzină. Atunci ţineţi minte un proverb italian: “Nu vă alege-ţi niciodată partenerul la lumina lumânării!”

Publicat de Nicolae GEANTĂ la nicolaegeanta.blogspot.com

Veni și vremea probelor… Credea că oralul la literatură nu îi va crea probleme… Nu știa însă despre cerințele comisiei. Își prezentase glumele și bancurile la banchetul filistenilor. Și căzu. Ar fi trebuit să știe legea pe de rost și limitele pe care un nazirean trebuie să le aibă. Că mama lui a știut atât teoria, cât și practica, și le-a absolvit cu nota zece, în cele 9 luni de sarcină. Iar el, într-o viață, nu a trecut nici măcar la teorie…

Apoi, urmă matematica. Se credea expert la ridicarea la putere, dar învățase formula greșit. Ridicase la putere: porțile cetății, leul pe care îl întâlnise, dar, și mai mult, eul lui. Nu înțelese că mușchii sunt zero, fără minte. Că puterea pe care Dumnezeu i-a dat-o trebuia să lase lacrimi de recunoștință pe fețele evreilor, când ar fi devenit liberi…  A ridicat toata viața la putere, însă, în interes propriu…

La final, a trebuit să scoată de sub radical, ce a făcut pentru Dumnezeu. Din nefericire, i-a dat cu “virgulă”: 0,2 (stâlpi reci) și o moarte la banchetul la care nu ar fi trebuit să fie prezent niciodată.

Ce să mai zicem de sport…? Credea, ca și oricare elev contemporan, că e cea mai ușoară probă. I s-a dat startul în cursa alergării ca judecător. Și, la început, a alergat bine, între Țorea și Eștaol. Dar curând, a schimbat direcția înspre Timna. Și comisia l-a căzut și la proba asta. De ce? Pentru că judecatorii din Israel trebuiau să meargă la filisteni doar pentru luptă. Nu în fugă, după Dalile.

A mai avut și probele de la biologie și chimie. Le-a dat împreună. A intrat cu o substanță galbenă în mână, iar comisia, după ce a gustat-o, a vrut să-i treaca 10 în catalog. Dar, profesorul s-a oprit pentru câteva secunde și l-a întrebat care e stupul de unde o luase și dacă părinții lui știau de asta? Samson a amuțit. I-au trecut 4 în loc de 10 pentru că n-a înțeles că mierea, chiar dacă e dulce, nu trebuie luată din hoit, ci din fagure. Și… i-au mai spus că părinții ar fi trebuit să știe de “isprăvile” lui…

———

Avem fiecare bacalaureatul nostru. Chiar dacă probele nu sunt la fel pentru toți, provocările sunt pe măsură. Materia e multă și nu toți o învățăm în același timp. Tezele vin însă pentru fiecare, iar unii promovează. Un tată stă la reanimare lângă copilul lui, dar e încrezător că Psalmul 91 pe care îl citise dimineața poate fi o realitate și pentru el. O mamă plânge în rugă pentru grija zilei de mâine, dar mai mulțe lacrimi adună pentru grija spirituală a familiei decât pentru cea materială. A învățat în anul care a trecut că Ezechia a trăit mult, dar degeaba, fiind prea puțin interesat de viitorul spiritual al copiilor lui.

Alții cad. O tânără a rămas cu inima zdrobită regretând că și-a dăruit-o unuia care i-a promis că “se va pocăi”. A uitat că nu trebuie să faci din căsătorie o metodă de evanghelizare, deși profesorul accentuase asta în urmă cu câteva luni. Dar, venise obosită la cursuri după luni întregi de înlocuire a cititului din Biblie cu vizitarea “profilelor” pe facebook. Va trebui să repete anul…

Dacă ești în viață, încă te mai poți pregăti. Nu uita: limbajul, socotelile, alergarea, investițiile noastre și slujirea care am făcut-o, toate într-o zi vor fi evaluate de o comisie specială:

1 Corinteni 3:13 “lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscut, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia.”

Mă rog sa luăm nota maximă în acea zi… Nu e mare lucru să începi bine școala. Mare lucru e să termini cu brio. Să poți într-o zi să-ți auzi numele când Marele Profesor din cer va striga absolvenții.

“Să fii și tu acolo, nu lipsi” !

Articol scris de Cristian Boariu – cristianboariu.wordpress.com